Presa
a anunțat astăzi că proiectul legii micii reforme, inițiat de ministerul
justiției, a fost adoptat de plenul Camerei deputaților, astfel încât durata
proceselor din România se va scurta, judecătorii fiind obligați să dea termene
scurte, chiar de la o zi la alta.
Conștient fiind că o asemenea
dispoziție nu poate fi aplicată în viitorul apropiat datorită volumului de
activitate extrem de crescut, schemelor de personal care nu au fost actualizate,
locurilor vacante și numarului redus de săli de judecata, ministrul Predoiu a
început să caute țapi ispășitori și, într-un comunicat postat pe site-ul ministerului
justiției, se atacă Programul pentru stabilirea volumului optim de muncă şi asigurarea calităţii
activităţii în instanţe în anul 2010.
Pentru a stârni oprobiul public asupra judecătorilor, comunicatul vorbește despre posibilitatea unui judecător
care a îndeplinit numărul maxim de puncte de încărcare pe an calendaristic de a
refuza intrarea în ședința de judecată, ca și când acest lucru s-ar fi
întâmplat în vreo instanță, și despre
un volum mediu de 10-15 dosare de
soluționat pe săptămână, raportat la 44
de săptămâni active.
Ministrul justiției cunoaște, la fel de bine ca orice altă persoană care a
avut de-a face cu justiția, că, arareori, un dosar este soluționat la un singur
termen, astfel că un judecător din România nu intră în ședința de judecată,
săptămânal, cu 10-15 dosare, cum lasă să se înțeleagă comunicatul, ci cu 50,
60. 70 sau chiar suta de dosare.
La acest volum de activitate, cum ar putea judecătorul acorda termene
scurte, de pe o zi pe alta?
Cum s-ar putea acest lucru când în majoritatea dosarelor nici una sau doar
una dintre părți are termen în cunoștință, astfel încât, pentru a se îndeplini
procedura cu părțile ce au domiciliul în
alte localități decât sediul instanței, termenul nu poate fi mai mic de 12
zile?
Cum s-ar putea da termen a doua zi când ședința de judecată s-a terminat la ora 18, când deliberarea
a mai durat încă vreo 3-4 ore, ziua de muncă pentru judecător trecând cu mult
peste 8 ore, iar încheierea de ședință nu este încă redactată?
Cum s-ar putea da termen a doua zi, cand nu există nici o sală de ședință
disponibilă, iar ministerul știe că
instanțele din România au doar
câteva săli de judecată?
S-ar mai pune întrebarea pentru ce s-ar
putea da termen a doua zi? Martorii trebuie citați, citația se trimite prin
poștă, o expertiză nu se face într-o noapte, pentru studiul unei expertize și
formularea unor eventuale obiecțiuni, este nevoie de timp, dacă ceri termen
pentru apărare, avocatul angajat trebuie să consulte dosarul, nu poate veni a
doua zi doar pentru a depune la dosar delegația. Nici pentru timbraj nu se
poate da termen a doua zi, pentru că, dacă se
termină ședința după ce s-a închis programul la taxe și impozite, n-are
cum reclamantul dimineață să aducă
chitanța, apoi partea are dreptul să ceară ajutor public judiciar și pentru
asta are nevoie de o serie de acte.
Legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care
aduce și modificări ale competenței instanțelor a fost adoptată fără un studiu
de impact, cum de altfel s-a întâmplat și cu cele patru coduri cu care se
mândrește ministrul Predoiu, nerealizare a Ministerului Justiției evocată ca “recomandare nesoluționată” în Raportul din iulie 2010 al Comisiei
Europene privind progresele realizate de
România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, iar prezentarea
adoptării acesteia ca soluție miraculoasă pentru scurtarea duratei de
soluționare a proceselor creează așteptări nerealiste justițiabilului.
Axinte10's Blog 