Axinte10's Blog

Judecătorul Lăcrămioara Axinte este omul care, în anul 2009, având grad de judecător de tribunal, proaspăt obținut ca urmare a promovării pe loc, a hotărât să accepte o provocare, să-și schimbe specializarea penală, să devină judecător sindic și membru al colectivului de judecători în Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Botoșani, pentru că din această secție se pensionaseră doi judecători și nu exista o altă variantă optimă pentru a funcționa corespunzător.

La Tribunalul Botoșani, în primii doi ani după transfer, am petrecut week-end-urile studiind dosarele repartizate, iar Crăciunul, Paștele și toată vacanța judecătorească motivând hotărârile judecătorești, băiatul meu, adolescent fiind acum, reproșându-mi adesea că mă aștepta cu orele, până se întuneca afară, să mă întorc acasă.

Anul trecut am avut cel mai mare rol din toată instanța, pe toată linia: intrate, total de soluționat,  soluționate, redactate, închise, dar și multe restanțe la redactate,  deși am petrecut cel puțin 2 weekend-uri pe lună la serviciu și am plecat seara acasă, când termina și băiatul meu orele de clasă (a învățat după-amiază), fără să primesc vreun ban în plus și fără posibilitatea a mi se acorda timp liber corespunzător.

Judecătorul Lăcrămioara Axinte este omul care, intrat în sistem, a constatat de foarte devreme că, uneori, părțile, nemulțumite de hotărârile pronunțate, reclamă judecătorul făcând sesizări calomnioase, cum ar fi aceea că ar fi fost „de notorietate” că un judecător stagiar dă câștig de cauză numai celor ce își „cumpără” dreptatea, deși judecătorul, străin în localitatea în care fusese repartizat, pronunțase abia câteva   zeci de hotărâri.

E drept că, pe acea vreme, exista suficientă înțelepciune în sistem, încât unei asemenea sesizări să nu i se dea nici un curs, chiar dacă Inspecția judiciară aparținea de Ministerul Justiției, fiind trimisă spre atașare la dosarul de recurs, ce nu fusese încă soluționat.

Altă dată a constat că părțile ar face orice pentru „a scăpa” de un judecător care nu le este pe plac, cum ar fi să propună în apărare, inculpați fiind, un martor care, după ce a jurat cu mâna pe Biblie că va spune adevărul, a declarat că a auzit pe partea vătămată, care îi avea ca adversari pe fiii unui cunoscut om de afaceri, că va câștiga sigur procesul, deoarece „a aranjat” cu judecătorul,  sau să formuleze o cerere de recuzare în care să afirme că nepotul de soră al judecătorului este angajat la avocatul părții adverse, deși singurul nepot de soră al judecătorului era minor de 14 ani.

Judecătorul Lăcrămioara Axinte este omul care a constatat că, uneori, chiar prietenii pot afirma că în magistratură se intră doar dacă dai bani, deși cunosc bine că provii dintr-o familie de oameni simpli și n-ai fi avut în veci bani să cumperi un concurs organizat la nivel național,  sau că familia îți poate reproșa că ai salariu prea mare, deși cunoaște bine ce implică acest statut.

Mai zilele trecute, Ministrul Pîslaru  (de la min.29) afirma că magistrații, printr-o interpretare abuzivă a dispozițiilor OUG nr. 20/2016, ar solicita majorări salariale de 18 % (absolut fals, întrucât nici un judecător sau procuror nu a solicitat majorări salariale), raportându-se la hotărâri judecătorești individuale, care produc efecte doar între părțile care s-au judecat.

Adevărul este însă că, în România, Ministerul Justiției nu a respectat nici  hotărârile judecătorești rămase irevocabile în care a fost parte.

Astfel, deși mai mulți judecători dețin hotărâri judecătorești rămase irevocabile, prin care ordonatorii de credite secundari sau terțiari au fost obligați, alături de ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției, să plătească indemnizațiile magistraților calculate cu indexarea prevăzută de OUG nr. 10/2007 și pentru viitor, precum și consemnarea în carnetele de muncă a indemnizațiilor astfel calculate, aceste hotărâri nu au fost puse niciodată în executare de către Ministerul Justiției așa cum obliga dispozitivul.

Mai exact, de la data rămânerii irevocabile a acestor hotărâri indemnizațiile judecătorilor nu au fost calculate, lună de lună,  cu includerea indexării prevăzute de OUG nr. 10/2007, nu s-au înscris în carnetele de muncă și nici nu s-au emis ordine de salarizare in baza acestor hotărâri, ci au fost calculate, doar până la 31 decembrie 2009, diferențele dintre drepturile plătite efectiv și cele cuvenite în baza hotărârilor, diferențe care au fost plătite eșalonat în  perioada 2012-2015.

Cu alte cuvinte, nu numai că nu am beneficiat lună de lună de indexarea prevăzută de OUG nr. 10/2007, deși aveam dreptul acesta recunoscut chiar de la pronunțarea hotărârilor, dar nici măcar nu au mai fost calculate,  după 31.12.2009,  ca diferențe  dintre drepturile efectiv plătite și cele cuvenite.

Din câte cunosc, în alte sectoare bugetare hotărârile judecătorești, prin care ordonatorii de credite au fost obligați să plătească și pentru viitor anumite drepturi sau sporuri, au  fost executate în mod corespunzător, în sensul că s-au plătit lună de lună drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești, după data la care hotărârile au rămas irevocabile, și s-au plătit eșalonat, în baza OUG succesive de eșalonare, doar diferențele calculate până la data punerii în plată lunare.

În baza acestor hotărâri judecătorești, prin care s-a recunoscut magistraților dreptul la indexarea prevăzută de OUG nr. 10/2007, foarte puțini judecători au contestat ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiției, solicitând ca indemnizația de încadrare să aibă ca bază valoarea de referință sectorială calculată cu includerea indexării.  Acești judecători, în baza noilor hotărâri judecătorești, rămase definitive, de la data emiterii ordinului de salarizare beneficiază lună de lună de această indexare.

Asociațiile profesionale ale magistraților, judecătorii și procurorii semnatari ai Memoriului pentru aplicarea nediscriminatorie a OUG nr. 20/2016, ordonanță al cărei scop a fost tocmai înlăturarea inechităților din sistemul de salarizare al personalului plătit din fonduri publice, au solicitat ca Ministrul Justiției să aplice acest act normativ  și judecătorilor, pentru că, până la data semnării Memoriului, Ministrul Justiției nu emisese nici un ordin de salarizare în baza acestei ordonanțe, deși existau și alte inechități rezultate din aplicarea legilor de salarizare anuale, necorectate prin hotărâri judecătorești.

Asociațiilor profesionale ale magistraților, judecătorilor și procurorilor semnatari ai memoriului li se pare inacceptabil să existe diferențe între indemnizațiile stabilite prin ordine de salarizare semnate de aceeași persoană, Ministrul Justiției, pentru judecători cu același grad profesional, aceeași vechime în magistratură și aceeași vechime în muncă, sau între judecători și procurori aflați pe același palier profesional, aceeași vechime în magistratură și aceeași vechime în muncă.

Prin urmare, încercarea Ministrului Pîslaru de a ne denigra public, prezentându-ne ca persoane fără scrupule, de rea credință, care, printr-o interpretare abuzivă a OUG nr. 20/2016, am solicita să ni se majoreze salariile, în mod mincinos prezentate de ministru, de peste 10.000 lei, când Guvernul abia reușește să adauge în plus la salariul asistentului social 100 de lei, mi se pare absolut nedemnă și are ca scop revărsarea unui val de ură asupra magistraților, pentru a acoperi adevărul că Ministerul Justiției  nu a respectat și nu respectă hotărârile judecătorești, dar și  incapacitatea Gvernului României de a gasi resursele financiare necesare înlăturării tuturor inechităților salariale  din sistemul public.

Ministrul Pîslaru a mințit când a afirmat că intenția Guvernului a fost să înlăture inechitățile salariale produse ca urmare a unor acte normative, nu și acelea produse ca urmare a aplicării unor hotărâri judecătorești  individuale, unele admise, iar altele respinse de instanțe.

În aceeași ședință de Guvern de ieri, potrivit comunicatului de presă, au fost adoptate „Procedurile de aplicare necesare plății diferențelor salariale cuvenite personalului didactic din învățământul de stat preuniversitar și universitar, pentru perioada 1 octombrie 2008-13 mai 2011, care nu a obținut aceste drepturi prin hotărâri judecătorești.”

Prin urmare, pentru personalul didactic au fost luate măsuri pentru eliminarea discriminărilor create ca urmare a faptului că drepturile au fost obținute prin hotărâri judecătorești, dar pentru magistrați, care se află fix în aceeași situație, nu se poate.

Ministrul a mințit și  când s-a referit la indemnizațiile magistraților, ca fiind „de peste 10.000” lei.  Asemenea indemnizații se întâlnesc doar la structurile specializate din DIICOT și DNA, dar și la ICCJ, nu la magistrații de rând.

Trebuie subliniat că hotărârile pronunțate de instanțe, indiferent că acestea au privit pe profesori, personal medical, funcționari publici sau alte categorii de bugetari, au fost date  în baza legilor în vigoare, pentru că institutiile angajatoare au refuzat aplicarea corectă a legii.

Un comunicat semnat de unii dintre Președintii de Curți de Apel ne anunță că au o solicitare.

Numai că acestei solicitări îi lipsește un element esențial: nu are destinatar!

Este o „solicitare” care nu se adreseaza nimănui, e facută așa, de ochii lumii și dacă ar fi înregistrată la vreo instanță, pentru că nu are pârât, trebuie regularizată, apoi anulată, dacă reclamanții, președinți de curți de apel, nu indică numele pârâtului. Bineînțeles, „cu drept de reexaminare”.

Am să continui cu penalul pentru că a fost prima mea dragoste, dar și pentru că un cititor al articolului s-a întrebat ce părere au candidații despre unele citate celebre referitoare la justiție.

Omul Lăcrămioara Axinte este omul care, fiindu-i repartizat un dosar în care  inculpatul, fără antecedente penale, persoană fără adăpost, ce își ducea zilele cerșind într-un tren personal sau în satele din apropierea haltelor CFR,  cu mai multe internări într-un spital de boli cronice pentru un retard cognitiv mediu, inculpat care nu a fost de găsit în timpul judecății, deși s-a emis mandat de aducere, a avut îndoieli cu privire la vinovăția inculpatului, trimis în judecată pentru două infracțiuni de furt calificat, comise într-un sat în care fusese văzut cerșind, deși la urmărirea penală exista o declarație de recunoaștere, însă prea elaborată pentru o persoană cu retard psihic, precum și un proces-verbal de reconstituire, dar nu au fost găsite amprente la locul faptelor.

 Pentru a-și spulbera îndoielile, judecătorul a solicitat mai multe relații de la Spitalele de boli cronice din zonă, ba chiar și copii după caietul de însemnări ale asistenților medicali la predarea turelor, îndoială care nu a fost înlăturată pentru că, în ce privește una dintre fapte, inculpatul figura la data săvârșirii faptei internat în spital (e drept că ar fi putut părăsi spitalul fără acord medical, cum se întâmplase și altă dată),  iar în caietul asistenților medicali nu se menționase lipsa inculpatului, astfel încât, făcând aplicarea principiului in dubio pro reo, judecătorul a dispus achitarea, pe temeiul că faptele nu au fost săvârșite de inculpat (art. 10 lit.c din  CPP).

În mâinile judecătorului ar fi putut sta și o hotărâre de condamnare cu suspendare, soluție absolut confortabilă în condițiile în care procurorul ar fi fost multumit că s-a obținut o condamnare, iar inculpatul n-ar fi făcut apel, pentru că, nefiind de găsit, comunicarea hotărârii s-ar fi făcut la sediul Consiliului local de la locul săvârșirii faptei.

Judecătorul însă nu are un drept discreționar asupra inculpatului sau altor părți din dosar, el este obligat să respecte legea, iar principiul potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată, până până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, este, în opinia mea, alături de cele ale supremației legii,  separației puterilor în stat și de libertatea de exprimare, unul dintre cei mai importanți piloni ai unui stat democratic.

O hotărâre  de condamnare, în condițiile în care judecătorul avea dubii serioase asupra vinovăției incupatului, dincolo de nelegalitatea vădită, ar fi putut însemna și bulgărele de zăpadă care să antreneze condamnări ulterioare mult mai probabile, pentru că situația inculpatului ar fi devenit cu totul alta, din persoană fără antecedente penale s-ar fi transformat într-o persoană cu antecedente penale.

Cred cu tărie în principiile statului de drept, cred în libertatea de exprimare pe care ne-am câștigat-o cu prețul atâtor vieți în Revoluția din 1989, cred că prezumția de nevinovăție trebuie respectată în primul rând de  procuror și de judecător, dar și de membrii celorlalte puteri în stat, de politicieni în general, de presă dar și de publicul larg.

         O știre de presă titrează că, potrivit unui sondaj de opinie realizat de Comisia europeană in perioada 21-31 mai 2016,  increderea românilor in Justitie si sistemul judiciar a scăzut cu 13 % față de anul 2015, mai precis, aproximativ  60%  dintre intervievați  au declarat că au tendința de a nu avea incredere in Justiția din Romania.

                Explicațiile acestei scăderi, în contextul special din România,  în care, potrivit altor sondaje de opinie interne, DNA-ul pare să se bucure de o încredere foarte mare, este cel puțin ciudată.

         Cu toate acestea, fără să punem  la îndoială veridicitatea informației și nici  seriozitatea realizării Eurobarometrului,  cred ca am putea, obiectiv privind rezultatul, să identificăm cel puțin câteva cauze.

1. Campania mediatică agresivă practicată de D.N.A.

         În condițiile în care presa este anunțată despre dosarele de urmărire penală instrumentate de DNA, suspectii sunt reținuți și prezentați judecătorului cu propunere de arestare preventivă,  după ce sunt plimbați în catușe în fața camerelor de luat vederi ale televiziunilor, iar uneori propunerile sunt respinse fără a se lua față de suspect nici o altă măsură preventivă, ori după o perioadă de arestare preventivă nu se mai întamplă nimic în dosarul prezentat cu mare pompă, ori prejudiciul,  inițial prezentat în comunicatul de presă, este in mod drastic diminuat în rechizitoriu  sau persoane arestate preventiv sunt ulterior achitate definitiv, in mod  firesc cetățenii  vor declara că mai degrabă  nu au încredere in justiție și sistemul judiciar.

        Dacă DNA ar urmări în principal strângerea probelor  necesare pentru aflarea adevarului în dosarele pe care le instrumentează și  respectarea drepturilor procesuale ale persoanelor cercetate, în loc să urmărească inocularea în opinia publică a ideii că persoanele cercetate  sunt vinovate, inainte de se fi pronunțat împotriva acestora o hotărâre definitivă de condamnare,   o eventuala achitare nu ar mai fi atat de pregnant considerată ca un eșec al DNA sau  ca o eroare a instanțelor.

2. Lipsa de voință a CSM de a sesiza Inspecția judiciară cu verificarea cazurilor prezentate in media drept încălcări flagrante ale normelor de procedură, în special cele referitoare la dreptul părților la apărare sau de nerespectare a  interdicțiilor și incompatibilităților, precum si incapacitatea acestuia de a sancționa aceste încălcări.

        Actualul Consiliu Superior al Magistraturii nu a fost preocupat de un act judiciar de calitate, fie el realizat de procurori, fie de judecători, ci  doar de limitarea dreptului de exprimare al politicienilor și  de „apărarea reputației  și independenței sistemului judiciar”, demers fără absolut niciun rezultat practic, din moment ce încrederea cetățenilor in justiție si sistemul judiciar a scăzut atât de mult.

3. Dubla măsură a Ministrului justiției, Raluca Prună, în ce privește numirile la vârful DNA și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, confirmată, în mod regretabil,  ca fiind corectă  de Consiliul Superior al Magistraturii.

        Consider că reinvestirea “automată” la șefia DNA a doamnei procuror Laura Codruța Kovesi, în condițiile în care aceasta a mai deținut anterior și două mandate de procuror general al PICCJ, fără a da posibilitate și altor procurori să-și depună candidatura, a adus deservicii majore atât în interiorul siistemului, dar și în ce privește încrederea publicului în procurori. Dacă în România există doar un singur procuror suficient de profesionist care să poată fi numit într-o funcție de conducere, atunci cum poate cetățeanul de rând să mai aibă încredere că dosarul de urmărire penală, în care figurează ca parte, va fi soluționat cu profesionalism de un alt procuror.

        Așa se  explică și de ce aproape toată lumea, nemulțumită de vreun funcționar  sau de vreo instituție a statului, declară vehement că va face plângere la DNA, ca și când nu ar mai exista și alte căi legale sau  alte structuri de parchet în România.

4. Numirea la Curtea Constituțională a fostei Președinte a ICCJ consider că a contribuit de asemenea, într-o anumită măsură, la scăderea încrederii în justiție.

         Această numire a fost  percepută ca o recompensă   pentru declarația publică prin care asigura procurorii DNA că este partenerul lor de nădejde, cel puțin nepotrivită pentru orice judecător care trebuie să fie imparțial, dar și pentru declarațiile prin care și-a exprimat, adesea, părerea despre inițiativele legislative ale Guvernului sau proiectele de legi inițiate de Parlament, deși un judecător în funcție este chemat să aplice legea, atribuția de legiferare aparținând unei alte puteri în stat, sau cele referitoare la  decizia cetatenilor de a vota la alegerile locale primari care au dosare penale .

5. Condamnarea definitivă a unor judecatori pentru luare de mită, confirmându-se astfel părerea că, uneori, Justitia, în loc să fie independentă și imparțială, este “cointeresată”, consider că a contribuit de asemenea la scăderea increderii.

6. Urmărirea penală a procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, arestarea preventivă și trimiterea în judecată a procurorului șef DIICOT, arestarea preventivă a unui procuror din DNA care a instrumentat în trecut un dosar prezentat, atât de media dar și de DNA, ca un mare success al luptei împotriva corupției, cred că au fost în măsură să zdruncine serios încrederea în sistemul de justiție românesc, deși ar fi putut să reprezinte și un semnal că sistemul începe să se curețe din interior.

7. Existența unor disfuncționalități între poliția judiciară specializată în combaterea criminalității organizate și procurorii din structura DIICOT, nerezolvată prompt și optim de fosta conducere (cazul Traian Berbeceanu), ar putea fi o altă cauză.

8. Confirmarea de către Curtea Constituțională că supravegherea tehnică a unei persoane de către alte organe specializate ale statului, înafară de procurori, organe de cercetare penală sau lucrători specializați din cadrul poliției, încalcă prevederile constituționale referitoare la statul de drept.

9. Dezamăgirea justițiabililor, dar și a avocaților, că intrarea in vigoare a noilor coduri nu a schimbat aproape nimic in “mersul justitiei”: luni in șir de asteptare până la fixarea primului de termen de judecată, listele de ședințe cu zeci de dosare și cateva ore de așteptare până la strigarea cauzei, uneori câteva luni până la   comunicarea hotărârii (în materie civilă) sau o mulțime de articole neconstituționale (în materie penală).

        Fostul ministru al Justitiei Cătălin Predoiu a prezentat noul Cod de procedură civilă  ca o “oportunitate pentru accelerarea judecatilor, simplificarea procedurilor, unificarea jurisprudentei si reducerea costurilor proceselor, pentru justitiabili si pentru stat “, dar absolut niciunul dintre aceste deziderate nu a fost realizat.

        Cel puțin în ce privește costurile pentru stat, acestea cred că au crescut considerabil prin introducerea etapei scrise, prealabile fixării primului termen de judecată, dar și prin comunicarea hotărârilor definitive.

        În ce privește cercetarea procesului civil în camera de consiliu, aplicarea acestor noi dispoziții a fost prorogată succesiv, astfel încât, nici la 3 ani de la intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă,  nu se aplică și nu au nici o șansă de aplicare nici în viitorul apropiat, din lipsa infrastructurii necesare.

        Numărul ridicat de cauze pe care le are de soluționat un judecător face imposibilă și citarea părților la o anumită oră, ori soluționarea cauzelor într-o perioadă de timp mai scurtă sau respectarea termenelor de redactare a hotărârilor.

        De asemenea, deși în noul Cod de procedură penală s-a introdus, cu valoare de principiu,  separarea funcțiilor judiciare, din cauza numărului mic de judecători, funcțiile judiciare sunt exercitate de un singur judecător, care, într-o cauză îndeplinește funcția de judecător de drepturi și libertăți, într-altă cauză este judecător de cameră preliminară, iar în altele este  judecătorul fondului.

        Prin urmare, lipsa specializării judecătorilor pentru o anumită funcție judiciară este de natură să afecteze calitatea hotărârilor penale, expunând părțile unui risc de eroare judiciară, cu consecința firească a scăderii încrederii în Justiție.

        În concluzie, scăderea încrederii cetățenilor români în Justiția și sistemului judiciar din România consider că are cauze multiple, cele mai multe ținând de chiar interiorul sistemului.

1. Pentru ce fel de „vânat” se folosește arma AK?
2. Legea română permite ca o persoană fizică să dețină o asemenea armă?
3. Domnul H.D. face parte dintr-un grup de divertisment?
4. Odată cu publicarea pe Sky news a reportajului cu pricina, unui serviciu important din România i s-au tăiat comunicațiie?

Am fost intrebată care este explicația contradicției dintre două instituții importante din România, în ce privește credibilitatea acordată declarațiilor unei persoane.

Am spus că nu pot da eu raspunsul la această întrebare, dar cred că pot totuși să  încerc să ofer o posibilă explicație.

Când ți s-a prezentat, printr-o publicitate agresivă a dosarelor de urmărire penală, că profesorii, medicii, judecătorii, avocații,  șefii de instituții importante, miniștrii, primarii, consilierii județeni or locali, parlamentarii, polițiștii, profesorii universitari, oamenii de afaceri sunt personaje negative, extrem de periculoase, căci cum altfel ar fi din moment ce se cere arestarea lor preventivă, chiar și pentru fapte petrecute în urmă cu un deceniu,  este firesc ca și tu, cetățeanul Iohannis, să nu mai poți înțelege corect care sunt personajele pozitive.

Dacă este de rușine să fii profesor, medic, judecător, avocat, șef de instituție bugetară, ministru, primar, consilier județean, parlamentar, polițist, om de afaceri, pentru că, nu-i așa,  te afli de partea greșită a baricadei, te afli în tabăra băieților răi, din start, fără nici un drept de apel, atunci cred că se ridică o altă întrebare: cine va duce România mai departe, în ce fel de țară vor trăi copiii noștri?

Un „nene”, care mi s-a adresat intr-un mesaj cu „tanti”, imi cere sa fac dovada ca parchetul ar cere arestarea preventiva doar pe baza unui denunt facut de o persoana condamnata definitiv.

In primul rand, eu nu am afirmat acest lucru, am pus o intrebare referitoare la declaratia Presedintelui Romaniei, conform careia o persoana cercetata penal nu ar avea credibilitate.

In al doilea rand, daca urmare a unui denunt facut de o persoana condamnata penal se constituie un dosar penal, in care se administreaza probe si, pe baza acestora, se solicita arestarea preventiva a unei persoane fara antecedente penale, inseamna ca parchetul a dat credibilitate denuntului si a cercetat realitatea faptelor denuntate.

Cred insa ca, in loc sa mi se ceara mie dovezi despre realitatea informatiilor de presa, mai degraba „nenea” ar trebui sa fie interesat daca este real ce se sugereaza in articolul de mai jos, prin afirmatia:”Cand ajungi dupa gratii, de exemplu, diferenta dintre regimul inchis si cel semideschis este nepretuita.”

A sugera intr-un articol de presa ca o persoana, condamnata la inchisoare cu executare in regim de detentie, ar obtine avantaje in ce priveste regimul de executare al pedepsei daca face denunturi, mi se pare grav si ar trebui clarificat imediat de institutiile implicate.

http://m.ziare.com/bogdan-olteanu/sov-intareste-statul-ce-golanasi-isi-mai-fac-bagajul-1430881-font1