Axinte10's Blog

România a fost condamnată recent, din nou,  la CEDO, pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția  europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Gutău vs. România , Curtea de la Strasbourg a reținut  că ICCJ, condamnând inculpatul fără să audieze nemijlocit martorii, deși instanțele inferioare au dispus achitarea, i-a încălcat inculpatului dreptul la un proces echitabil.

Pentru că fosta președinte a ICCJ,  Livia Doina Stanciu, a făcut parte din completul care a dispus condamnarea, semnând opinia majoritară, domnul judecător Cristi Vasilică Danileț, membru încă al Consiliului Superior al Magistraturii, a ținut să explice cumva această încălcare a dreptului inculpatului, încercând să arunce vina pe legislație, precum și pe instanțele inferioare, care, vezi Doamne, nu ar fi respectat practica constantă a instanțelor de control judiciar.

În ce privește legislația, este neadevărat că, până în 2010, instanțele de recurs nu puteau readministra probele sau administra probe noi.  Codul de procedură penală fusese modificat prin legea 136/2006, astfel încât, în temeiul art. 385 indice 15 pct.2 lit.d) și 385 indice 16, după casare, pronunțându-se pe fond, ICCJ putea administra orice probe ar fi considerat ca fiind utile.

Referitor la susținerile domnului Danileț că instanțele inferioare nu ar respecta „practica constantă” și că ar fi o greșală că în Româna precedentul judiciar nu este izvor de drept, pe de o parte, din fericire, instanțele inferioare nu adoptă, pe nemestecate, practica greșită, uneori, a instanțelor de control judiciar, speța analizată dovedind cu vârf și îndesat că instanța de recurs a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil, nu instanțele inferioare, iar pe de altă parte, în materie penală se judecă inculpați diferiți, trimiși în judecată pentru infracțiunii diferite, comise în modalități din cele mai diverse, și este exclus să poată fi considerată ca obligatorie pentru vreo instanță o hotărâre ce privește un alt inculpat.

Dincolo de faptul că legislația permitea ICCJ să administreze toate probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, în sensul de a se verifica în mod efectiv atât acuzațiile cât și apărările inculpatului, cel mai grav mi se pare că, până la data de 27.01.2010, când ICCJ a dispus condamnarea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțase anterior  7 hotărâri împotriva României, în spețe similare.

1. Hotărârea CEDO din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în M.O. nr. 279 din 30 mai 2001:

” 59. Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea. 

  60. Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere”

2. Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României:

” 40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 385¹⁵şi 385¹⁶). Prin urmare, Curtea consideră că o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să interogheze eventuali martori.”

3. Hotărârea CEDO din 29 martie 2007, în cauza Mircea împotriva României:

  „49. În primul rând, Curtea observă că în cazul în speţă întinderea puterilor instanţei de recurs este definită în articolele 385/15 şi 385/16 din codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385/15, Curtea Supremă de Justiţie, în calitate de instanţă de recurs, nu era obligată să pronunţe o nouă sentinţă asupra fondului, dar avea posibilitatea să o facă. De altfel, Curtea constată că prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu citată anterior, aplicabilitatea art. 385/6 paragraful 3 din codul de procedură penală conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs înaintată împotriva unei decizii care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, netrebuind să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Cu toate acestea, la 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa Tribunalului judeţean Braşov din 30 martie 2000 şi a pronunţat o nouă sentinţă asupra fondului. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură de jurisdicţie deplină care trebuia să urmeze aceleaşi reguli ca ale unei proceduri în fond. Într-adevăr, instanţa de recurs putea, după ce a făcut o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatei, administrând, la nevoie, noi mijloace de probă, fie să decidă achitarea reclamantei fie să o declare vinovată.

50. În acest caz, pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să examineze elementele avânt un caracter faptic. Era vorba în fapt de a statua asupra naturii relaţiilor pe care reclamanta le-a întreţinut cu S.I. Caracterul penal al acestor relaţii nu era incontestabil, mai ales după achitarea reclamantei de către cele două instanţe inferioare.

51. În definitiv, Curtea Supremă fusese adusă să cunoască totul despre cauză atât în fapt cât şi în drept şi să studieze ansamblul chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pentru a îndeplini această sarcină prezenţa reclamantei era necesară.”

  4. Hotărârea CEDO din 1 iulie 2008, în cauza Calmanovici împotriva României: 

” 107. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că condamnarea unui acuzat pentru prima dată în ultimă instanţă numai de o instanţă care, fără a-l audia, a examinat cauza în fapt şi în drept şi a studiat problema vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatului care susţinea că nu a comis fapta considerată drept infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantată de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, paragraful 32 ; Constantinescu, citată anterior, paragrafele 59-61 ; şi Mircea împotriva României, nr. 41250/02, paragrafele 48 şi următoarele, 29 martie 2007).

108. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră, asemeni părţilor, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a condamnat reclamantul, fără a-l audia, în condiţiile în care a analizat cauza în fapt şi în drept şi a modificat hotărârea de eliberare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În această privinţă, pentru respectarea garanţiilor echităţii procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să-l audieze pe reclamant, prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, la nevoie, că renunţase la acest drept fără echivoc şi că o asemenea renunţare era înconjurată de garanţiile necesare şi nu era afectată de niciun interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, paragraful 59 şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, paragraful 53). Or, Curtea reţine că Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi audiat personal. Mai mult, felicitându-se pentru modificările aduse codului de procedură penală prezentate de Guvern, care impuneau instanţelor care statuau asupra recursului să audieze acuzatul într-o asemenea situaţie, Curtea reţine că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în această cauză de Curtea de Casaţie.

109. Prin urmare, Curtea consideră că, pe baza naturii chestiunilor pe care Curtea de Casaţie trebuia să le examineze, condamnarea reclamantului pronunţată fără a fi audiat personal şi, pe lângă aceasta, după o hotărâre de eliberare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.”

5. Hotărârea din 29 aprilie 2008, în cauza Spînu împotriva României:

„64. Prin urmare, Curtea apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie, fără să fi fost audiată personal, fără să fi fost audiat nici măcar martorul acuzării şi în condiţiile în care fuseseră pronunţate hotărâri contradictorii împotriva ei de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie”

6. Hotărârea din 3 februarie 2009, în cauza Marin împotriva României:

„33.  Curtea subliniază că tribunalul, prin recalificarea faptelor, a condamnat reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, fără să îi dea acesteia posibilitatea de a-şi prezenta mijloacele de apărare cu privire la noua calificare a faptelor imputate.

34.  Curtea a hotărât deja că, în cazul în care prin hotărârea pronunţată în ultimă instanţă se schimbă calificarea faptelor, fără să îi acorde reclamantului posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi apăra cauza, se aduce atingere drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din convenţie, în special atunci când instanţa respectivă a fost prima care a condamnat reclamantul în cadrul procedurii prin care se decide temeinicia acuzaţiei în materie penală îndreptată împotriva acestuia (Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 59, CEDO 2000‑VIII).

35. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici o faptă şi nici un argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz.

36.  Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că respectiva condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de insultă pronunţată de tribunal împotriva reclamantei a adus atingere dreptului acesteia la un proces echitabil.”

7. Hotărârea din 24 noiembrie 2009, în cauza Ieremeiov împotriva României:

 „28. În circumstanţe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să se pronunţe cu privire la o cauză în fapt şi în drept şi să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăţiei sau inocenţei reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000‑VIII).

29. În speţă, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului şi nici nu i-a permis să îşi pregătească sau să îşi prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanţei ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58).”

 Acest adevăr, că un complet al ICCJ, din care a făcut parte un judecător devenit ulterior chiar președinte al ICCJ, mai apoi numit judecător la Curtea Constituțională, a încălcat dreptul unei persoane la un proces echitabil, drept înscris atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și în Contituția României, deși anterior Curtea de la Strasbourg pronunțase mai multe  hotărâri împotriva României, pentru spețe similare, deși este unul dureros, trebuie spus și asumat de Președintele României, cel care a propus-o pe dna Livia Doina Stanciu la Curtea Constituțională.

Astăzi, pe site-ul juridice.ro a fost publicată o scrisoare deschisă pentru drepturile avocaților, prin care domnul avocat Antonie Popescu solicită Consiliului Baroului București adoptarea unui punct de vedere, eventual și a unei forme de protest, față de practica unor  parchete și secții de poliție de a deposeda avocații de telefoane, tablete și laptopuri, care rămân în custodia jandarmilor ce asigură paza acestor instituții.

 Am văzut prin filme, dar am citit și prin comunicatele de presă ale DNA, că acest „mod de operare” este specific celor care încalcă legea, pentru a nu exista niciun pericol de a fi devoalat comportamentul ilicit al persoanelor care se întâlnesc într-o anume locație.

Cred că este inacceptabil ca instituțiile, care se ocupă cu strângerea probelor împotriva celor care încalcă legea, să aibă un asemenea comportament ilegal fața de avocați, după cum nu mi se pare acceptabil acest comportament nici față de martori sau orice altă persoană aflată în stare de libertate, asemenea abuzuri grosolane fiind specifice doar regimurilor totalitare.

Nu știu de când dăinuie această „practică”, nici dacă este majoritară, cum pretinde domnul avocat, dar chiar de ar fi și izolată, mi se pare că abia această situație ar impune, de îndată, luări de poziție unitare, la nivelul tuturor barourilor, spre deosebire de recentele luări de poziție, fără nici o miză cu adevărat serioasă, referitoare la propunerea legislativă de admitere în barou a foștilor judecători și altor juriști, cu vechime în profesie de cel puțin 18 ani.

Miza acestui demers de apărare a drepturilor avocaților mi se pare deosebit de importantă întrucât avocații, prin activitatea de asistență juridică, promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor pe care le asistă sau reprezintă și ar putea fi pusă întrebarea firească: dacă nu reușesc să-și apere propriile drepturi, cum ar putea să apere drepturile altora?

Un  alt articol interesant al dlui profesor Valerian Cioclei a apărut pe juridice.ro, articol care demonstrează încă o dată că doamna ministru este paralelă cu domeniul pe care îl păstorește.

În contextul actual, când primul tehnocrat al țării pare să se creadă omul providențial,  cred că profesioniștii în drept mai degrabă scuipă în sân de frica reînvestirii Ralucăi Prună, decât să aștepte cu nerăbdare noi mostre de legiferare și dovezi de „onestitate”, de genul pensiilor de 1 miliard lei vechi sau minciunilor servite pe post de adevăr la CEDO.

Constituția României în art.1 alin. 3 prevede că  „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Două dintre drepturile fundamentale prevăzute în Constituția României sunt dreptul de vot și dreptul de a fi ales:

„ Art. 36 – Dreptul de vot

  (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.

    (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Art. 37 – Dreptul de a fi ales

    (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

    (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.”

Orice judecător, procuror, ministru, parlamentar și Președintele României, la numirea în funcție sau preluarea mandatului, depune un jurământ, cu mâna pe Biblie, că va respecta drepturile și libertățile fundamentale.

Jurământul pe care îl depune Președintele României este trecut chiar în Constituție, în art. 82 alin. 2: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

Așadar, dacă Președintele României a jurat cu mâna pe biblie că va apăra democrația, drepturile  și libertățile fundamentale ale cetățenilor, iar unul din rolurile sale, prevăzute în Constituție la art. 80 alin. 2, este acela de a veghea la respectarea Constituţiei, este absolut inadmisibil ca, în discursul public, dosarele penale din Justiție, fie ele terminate cu condamnări definitive, fie doar în curs de soluționare, să fie folosite pentru a face apologia îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale.

Prin urmare, solicit Consiliului Superior al Magistraturii, care garantează independența Justiției, să comunice Președintelui României că folosirea Justiției în lupta politică, ca pretext pentru a face apologia îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale, este o violare a Constituției și o încălcare a jurământului depus la investitură.

Domnul ambasador Hans Klemm, într-un interviu acordat site-ului news.ro, a declarat, referitor la acuzaţiile de plagiat aduse doamnei Laura Codruţa Kovesi: „Ca procuror sef al DNA, a trimis la inchisoare niste oameni destul de puternici. Nu e surprinzator ca are dusmani ca urmare a acestui lucru si cred ca vedeti acest lucru in momentul de fata. Daca exista vreo pata pe activitatea ei, exista autoritati care vor putea investiga si evalua, dar eu o aplaud puternic pentru recordul de succes in a conduce lupta anticoruptie a Romaniei” .

Domnul ambasador ori este într-o gravă eroare, ori dezinformează cu bună ştiinţă!

În România, ca de altfel şi în SUA, un procuror nu poate trimite pe nimeni la închisoare, pentru că legea nu-i dă această putere.

În România, ca de altfel şi în SUA, numai judecătorul este cel îndreptăţit de lege să dispună arestarea şi condamnarea unei persoane.

Declaraţia domnului ambasador este inexactă şi sub alt aspect. Procurorul şef al DNA nu a instrumentat personal nici un singur dosar de corupţie, aşadar eventualele soluţii de condamnare obţinute în instanţă nu i se datorează procurorului şef, ci activităţii desfăşurate de procurorii din subordine.

Revenind la duşmani, este rezonabil să credem că, mai degrabă, procurorii care au instrumentat dosarele de corupţie şi judecătorii care au pronunţat hotărârile de condamnare ar putea fi „duşmăniţi”, nu procurorul şef.

În legătură cu afirmaţia domnului ambasador potrivit căreia „poporul ar trebui să decidă cum trebuie să procedeze judecătorii şi procurorii, pentru a-şi face treaba”, sunt absolut consternată că domnul ambasador crede că în România drepturile şi libertăţile fundamentale nu trebuie respectate, că judecătorii şi procurorii nu trebuie să respecte Constituţia şi legile în vigoare, ci trebuie să se comporte cum vrea poporul.

Cu alte cuvinte, ambasadorul afirmă că în România ar trebui să avem o Justiţie populară, nu una guvernată de lege.

Este absolut inadmisibil ca în anul 2016, la peste 26 de ani de la căderea regimului trecut, ambasadorul SUA să vorbească despre Justiţia populară, care a produs atâtea victime în primii ani de instaurare a regimului de tip sovietic în România.

Auzim zilnic politicieni și ziariști afirmând că se impune adoptarea unei legi a răspunderii magistraților, pentru că în România toată lumea răspunde, iar magistrații sunt singurii care nu răspund.

Din păcate, cei care ar fi trebuit să apere prestigiul Justiției, mai exact membrii CSM, nici individual, dar nici ca organ  colectiv, nu au ieșit niciodată public să arate care este cu adevărat situația în ce privește răspunderea magistraților.

 Magistrații din România răspund penal,  contravențional, disciplinar și civil, pentru că magistrații nu au imunitate în fața legii.

În ce privește răspunderea penală, este de notorietate deja că unii judecători și procurori au fost condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție. Așadar condamnarea unor judecători și procurori reprezintă dovada indubitabilă că judecătorii care încalcă legea penală sunt trași la răspundere.

În ce privește răspunderea contravențonală, legea nu exclude magistrații de la aplicarea legii contravenționale, astfel încât dacă judecătorul, spre exemplu, încalcă legislația rutieră în ce privește regimul de viteză aplicabil pe anumite sectoare de drum,  acestuia i se întocmește un proces verbal de contravenție și i se aplică sancțiunile contravenționale prevăzute de lege.

În ce privește răspunderea disciplinară, Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei, enumerarea faptelor care constituie abateri disciplinare înșirându-se în art. 99 de la lit.a) până la lit.t).

În legislația românească nu există nici o altă profesie reglementată care să  aibă atâtea fapte considerate abateri disciplinare (20 de fapte).

Dovada că răspunderea disciplinară a magistraților nu este numai pe hârtie, ci ea se aplică, este aceea că, an de an, zeci de judecători și procurori sunt sancționați disciplinar, cu sancțiuni care încep de la mustrare și ajung până la excluderea din magistratură, așa cum rezultă din consultarea site-ului Consiliului Superior al Magistraturii (rapoartele anuale privind starea justiței, comunicatele și hotărârile pronunțate în materie disciplinară).

În ce privește răspunderea civilă, orice judecător sau procuror poate fi chemat în judecată civilă, pentru fapte cauzatoare de prejudicii care nu au legătură cu desfășurarea activității de judecător, spre exemplu, pentru daunele produse vecinului de o inundație provocată  lăsarea unui robinet de apă deschis.

Legea 303/2004 reglementează și răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor  pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Astfel, art. 96 din lege prevede următoarele:

„(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite  în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an. „

Așadar, Legea 303/2004 reglementează condițiile în care judecătorul sau procurorul, care a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor plătite de stat.

În concluzie, este absolut fals că judecătorii și procurorii  nu răspund, în cazul în care încalcă legea, și că este nevoie de o lege specială de răspundere a magistraților.

Cei care susțin necesitatea adoptării unei legi speciale de răspundere a magistraților, pentru fundamentarea acestei necesități ar trebui să aducă dovezi concrete referitoare la:

-existența vreunei alte categorii profesionale reglementate, care are cel puțin 20 de fapte prevăzute de lege ca abateri disciplinare;

-existența vreunei alte categorii profesionale care are o lege specială privind răspunderea civilă;

-numărul persoanelor care au fost obligate la repararea civilă a prejudiciilor produse ca urmare a unor erori sau grave neglijențe produse în exercitarea atribuțiilor de serviciu (exemplu: primari, membri în comisiile de aplicarea Legii 18/1991, sau Legea 10/2000, prefecți, miniștri, secretari de stat, șefi de Instituții Publice, ANAF, AJFP, DGFP, alți funcționari, medici, etc).

În continuarea observaţiilor la propunerile de modificare a Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, având în vedere recentele luări de poziţie ale barourilor de avocaţi, aş vrea să-mi exprim următorul punct de vedere.

Sunt întru totul de acord cu susţinerile domnilor avocaţi că este necesară realizarea unui echilibru între aspectele ce ţin de protecţia profesiei de avocat şi cele ce ţin de protecţia interesului general.

Consider că nu este în interesul general al societăţii ca în avocatură să intre fără examen orice absolvent de drept, pentru că activitățile de asistență juridică specifice profesiei trebuie exercitate doar de absolvenți care dovedesc că au cunoștințe juridice temeinice.

Mi se pare, însă, că nu are nicio justificare rezonabilă  reticenţa barourilor în ce priveşte admiterea în profesia de avocat, fără examen, a foștilor judecători  care au o vechime în  funcţie de cel puţin 18 ani.

Îmi spunea o colegă, la o întâlnire electorală, că dacă un judecător este calificat, în sensul că a obţinut, prin concursuri și examene, îndrituirea dată de lege să verifice actele întocmite de avocaţi, fie ele în materie civilă sau penală, pentru că pronunţarea unei hotărâri reprezintă o veritabilă  „verificare” a temeiniciei și legalității cererilor redactate de avocați, atunci judecătorul este calificat şi să întocmească actele pe care anterior le-a verificat, ca o expresie a postulatului „cine poate mai mult, poate și  mai puțin”.

Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre personalul de specialitate juridică asimilat magistraților, care a desfăşurat o cu totul altă activitate, similară, în unele cazuri, cu aceea a consilierilor juridici.

Cu toate acestea, consider că nu este firesc ca în Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor să fie introdusă o reglementare ce priveşte admiterea într-o altă profesie (de fapt în alte profesii, pentru că proiectul vorbește și de: mediatori, notari, executori judecătorești), eventuala posibilitate de admitere a judecătorilor în avocatură, fără examen, putând fi reglementată printr-o modificare a  Legii 51/1995, după consultarea  cu UNBR.

În ce priveşte principiul reciprocităţii, despre care fac vorbire barourile de avocaţi, în sensul ca şi avocaţilor cu o vechime în profesie de cel puţin 18 ani să li se permită să intre în magistratură, fără examen, cu riscul de a-mi atrage numeroase critici, opinez că nu este în interesul general al societăţii, mai exact în interesul menţinerii unui standard ridicat de pregătire profesională a magistraţilor, necesar  unui act de justiţie de calitate, ca intrarea în această profesie să se facă fără examen.

VI. În ce privește promovarea în funcții de execuție a judecătorilor la tribunale, tribunale specializate și curți de apel, precum și a procurorilor la parchetele de pe lângă tribunale, curți de apel și Parchetul de pe lângă ÎCCJ, consider că propunerile MJ, de majorare a vechimii necesare pentru promovare, sunt acceptabile dacă se va face o distincție între gradul profesional și promovarea efectivă,  această distincție fiindu-mi sugerată în cursul unei întâlniri la Tribunalul Brașov.

Așadar, consider că art. 44 ar trebui modificat în sensul următor:

Art. 44 – (1) Pot participa la examenul pentru obținerea gradului profesional al  instanţei sau parchetului imediat superior judecătorii şi procurorii care au avut calificativul “bine” sau „foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc următoarele condiţii minime de vechime: a) 7 ani vechime efectivă în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat; b) 10 ani vechime efectivă în funcţia de judecător sau procuror, din care 3 ani vechime efectivă în funcţia de judecător de tribunal sau tribunal specializat sau procuror la parchetul de pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat,  pentru promovarea în funcţiile de judecător de curte de apel şi procuror la parchetul de pe lângă aceasta; c) 12 ani vechime efectivă în funcţia de procuror, din care 2 ani vechime efectivă în funcţia de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel,  pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(2) La calcularea vechimii efective prevăzute la alin. (1) nu se ia în considerare perioada în care judecătorul sau procurorul a fost detaşat la CSM, MJ sau alte  instituţii din afara sistemului judiciar, a fost membru CSM sau inspector judiciar sau alte perioade de suspendare a raportului de muncă în care nu a funcţionat efectiv în cadrul instanţelor sau parchetelor, cu excepția perioadelor în care a fost detașat la instanțe europene sau internaționale. Perioada în care judecătorul sau procurorul a avut calitatea de auditor de justiție se ia în considerare la calcularea vechimii efective prevăzute la alin. (1).

(3) Vechimile prevăzute la alin. (1) și (2) trebuie să fie îndeplinite până la data concursului de promovare.

(4) Consiliul Superior al Magistraturii verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) – (3). „

Totodată, art. 45 trebuie modificat în sensul următor:

„Art. 45 – (1) Judecătorii şi procurorii înscriși la examenul pentru obținerea gradului profesional al instanțelor sau parchetelor imediat superioare, care au obținut media minimă stabilită prin Regulamentul aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, vor fi declarați admiși și au dreptul la indemnizația de încadrare corespunzătoare gradului obținut.

(2) În ordinea descrescătoare a mediilor obținute, pe baza opțiunilor făcute odată cu cererea de înscriere la examen, judecătorii și procurorii declarați admiși vor putea fi promovați efectiv la instanțele sau parchetele pentru care au obținut gradul profesional,  pe locurile vacante anunțate odată cu examenul.

(3) Examenul pentru obținerea gradului profesional se organizează anual.”

Totodată se impune modificarea art. 47 în sensul următor:

” Art. 47 -În termen de cel mult 30 de zile de la comunicarea rezultatelor, Consiliul Superior al Magistraturii dispune, prin hotărâre, promovarea judecătorilor şi procurorilor declaraţi admişi în gradul profesional obținut, respectiv promovarea efectivă la instanțele sau parchetele superioare.”

VII. În ce privește promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, consider că se impune modificarea art.52 alin. 3 din lege, în sensul că numai judecătorii ce îndeplinesc condițiile de vechime efectivă în funcția de judecător, au gradul profesional de judecător de Curte de Apel și cel puțin 5 ani activitate desfășurată la Curtea de Apel, să se poată înscrie la acest concurs.

Funcția de judecător nu este nici pe departe similară aceleia de procuror, procurorul este avocatul acuzării și dacă unui avocat nu i se permite de lege să fie numit direct din Barou la Înalta Curte de Casație și Justiție atunci nici unui procuror legea nu trebuie să-i permită acest lucru.

Promovarea procurorilor la Secția Penală a ICCJ, cu precădere în cei 6 ani de mandat al actualului CSM, a constituit nu numai un afront imens adus judecătorilor, dar a alimentat și o campanie mediatică negativă, care a condus la o scădere a încrederii publicului  în profesionalismul și imparțialitatea judecătorilor ICCJ.

Prin urmare, propunerea mea pentru modificarea art. 52 alin. 3  este următoarea:

„Pot participa la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorii  care au îndeplinit efectiv cel puţin 5 ani funcţia de judecător la curtea de apel, au obţinut calificativul „foarte bine” la ultimele 3 evaluări, nu au fost niciodată sancţionaţi disciplinar şi au o vechime efectivă în funcţia de judecător de cel puţin 15 ani. Dispoziţiile art. 44 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”

VIII. În ce privește numirile în funcțiile de conducere la ICCJ, Parchetul de pe lângă ICCJ, DNA și DIICOT consider că se impune excluderea intervenției puterii executive în aceste numiri, majorarea vechimii minime în funcție, dar și instituirea unei proceduri identice pentru numirile în funcțiile de conducere de la ICCJ și parchete.

Astfel, art. 53 alin. 1 ar trebui modficat în sensul următor:

„Art. 53. – (1) Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 4 ani.”

Alin. 2 al art. 53, care prevede că Președintele României poate refuza motivat propunerea CSM, se impune a fi abrogat.

De asemenea, se impune modificarea alin. 6 al art. 53, eliminându-se în mod corespunzător revocarea din funcție de către Președintele României, după cum urmează:

” (6) Revocarea din funcţie a preşedintelui, a vicepreşedintelui sau preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliului Superior al Magistraturii, care se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”.

Totodată, art. 54 alin. 1 ar trebui modificat în sensul următor:

„(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de către Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 15 ani în funcţia de procuror și  gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.”

Totodată, alin. 3 al art. 54, care prevede posibilitatea Președintelui României de a refuza motivat numirea în funcțiile de conducere la aceste parchete, trebuie înlocuit în sensul următor:

„În vederea numirii în funcțiile prevăzute la alin. 1 se aplică procedura stabilită la art. 53 alin. (5) – (6).”.

De asemenea, se impune modificarea art. 54 alin. 4  în sensul de a se înlătura revocarea din funcție de către Președintele României, dar și abrogarea alin. 5.

Astfel, art. 54 alin. 4 ar trebui să aibă următorul cuprins:

„(4) Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, care se poate sesiza și din oficiu, la cererea adunării generale sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.”

În legătură cu propunerile Ministerului Justiției de modificare a Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, am câteva observații:

I. Propunerile de modificare a art. 52 sunt vădit neconstituționale.

Astfel, art.125 alin.3 din Constitutia României prevede că: ” (3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.”

Totodată, art.132 alin. 3 prevede că: ” (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.”

În raport de aceste dispoziții, propunerile de modificare, în sensul că funcția de judecător și procuror nu ar fi incompatibilă cu acelea  „de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, a activităţilor didactice de formare şi perfecţionare desfăşurate de instituţiile de pregătire profesională a altor profesii juridice, precum și a funcțiilor ce pot fi ocupate pe baza unor convenții internaționale la care România este parte, ori de  expert, manager de proiect, consilier rezident ori echivalent în cadrul unor programe cu finanţare națională sau internaţională în interesul justiţiei ori în interes științific, exercitarea funcției de judecător sau alte funcții judiciare la instanțe internaționale sau europene ori cea de procuror european delegat, calitatea de membru în comitete internaționale, precum și îndeplinirea unor activități de formare profesională în domeniul juridic ori a unor activități cu caracter științific organizate de Academia Română sau alte instituții de cercetare științifică„, sunt neconstituționale.

Judecătorul în funcție, ori procurorul,  nu poate îndeplini simultan și funcțiile arătate mai sus întrucât Constituția interzice expres aceasta. Judecătorul sau procurorul poate însă fi detașat la instituția națională sau internațională la care urmează să îndeplinească funcția de expert, consilier, consultant, ori la instanța europeană sau internațională, dacă această detașare este aprobată de CSM.

II. Nu înțeleg de ce se impune modificarea art.7 alin. 2, în sensul că declarația dată anual de judecători și procurori referitoare la necolaborarea cu Serviciile de informații ar trebui să fie olografă și nu autentică și de ce precizarea că „se depun și se arhivează la Serviciul de resurse umane.”

Aceste declarații vor rămâne simple hârtii, fără valoare, aruncate într-o arhivă?

În contextul recentelor discuții din presă, dar și îngrijorărilor din interiorul autorității judecătorești, referitoare la „câmpul tactic” și acoperiții din Justiție, cred că se impune modificarea art. 7 alin. 3, dar și introducerea unui nou alineat 3¹ în sensul următor: „

 (3) Declarațiile  anuale, prevăzute la alin. 2, se depun de către judecători și procurori la Consiliul Superior al Magistraturii, iar de celelalte categorii de persoane la Inalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției sau Consiliul Superior al Magistraturii, după caz,  și se  înaintează  Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

(3¹) Consiliul Suprem de Apărare a Țării verifică, din oficiu, realitatea declarațiilor, iar rezultatul verificării anuale, comunicat pentru fiecare persoană verificată,  va fi atașat la dosarul profesional.”

III. În ce privește modificările condițiilor pentru promovarea la instanțele și parchetele imediat superioare, consider că nici perioada cât judecătorul sau procurorul a îndeplinit funcția de inspector  judiciar sau membru CSM nu trebuie să intre în calculul vechimii efective necesare pentru promovare, celelalte perioade de excludere fiind binevenite.

Totodată, sunt de părere că este absolut necesar ca procurorii din cadrul parchetelor specializate, respectiv DNA și DIICOT, să poată fi numiți la aceste structuri numai după obținerea gradului profesional de procuror  la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie.

IV. În ce privește promovarea pe loc,  am notat o sugestie foarte interesantă, în cursul unei întâniri  avută în turneul electoral pentru alegerile CSM, în sensul că ar trebui făcută o distincție între gradul profesional și promovare, mai exact că fiecare judecător și procuror ar trebui să aibă vocația de a obține gradul profesional al instanței sau parchetului imediat superior, pe baza unui examen, nu pe baza unui concurs, iar promovarea trebuie legată de funcționarea efectivă la instanța ierarhic superioară, pe baza gradului profesional.

Cu alte cuvinte, să fie stabilită o medie minimă pentru obținerea gradului profesional, fără să fie limitate locurile, iar concursul să fie stabilit doar pentru promovarea efectivă.

Ideea este interesantă și ar elimina și tentația unor judecători de a se înscrie, pentru promovarea efectivă, la instanțe îndepărtate, doar pentru că șansele unui rezultat pozitv sunt mai mari, iar după promovare se înscriu la funcții de conducere la instanțele de domiciu, doar pentru a evita să ajungă la instanța la care au promovat efectiv.

Totodată judecătorii și procurorii ar fi stimulați să se pregătească pentru un examen care poate fi luat, spre deosebire de modalitatea actuală de promovare pe loc, care a devenit aproape imposibilă, descurajând judecătorii și procurorii să se înscrie.

V. În ce privește propunerile de schimbare a modalității de desfășurare a examenului/concursului de promovare, consider că introducerea unei probe „având ca obiect evaluarea unor acte întocmite de candidaţi în ultimii 3 ani, inclusiv la instituțiile unde au fost detașați sau delegați”, dincolo de faptul că este inadmisibil ca actele supuse evaluării să nu fie hotărâri judecătorești, ori rechizitorii sau ordonanțe ale procurorului, este discutabilă, lasă loc subiectivismului, astfel încât examenul nu va mai îndeplini condițiile de obiectivitate, absolut necesare unui examen sau concurs.

 I. Modificarea prin care se propune ca  membrii Consiliului Superior al Magistraturii să nu desfășoară activitate permanentă, deși  CSM este un organ cu activitate permanentă, iar judecătorii și procurorii aleși în CSM să  continue să desfășoare activitatea de judecător, respectiv de procuror sau, după caz, să exercite funcțiile de conducere la instanțe sau parchete, nu cred că are vreo justificare înafară de aceea de a șubrezi capacitatea membrilor CSM de a-și putea îndeplini corespunzător, cu responsabilitate, atribuțiile ce le revin, dincolo de faptul că membrii aleși vor fi în stare de incompatibilitate, atunci când vor trebui să voteze asupra unor chestiuni privitoare la  instanța sau parchetul la care funcționează.

                Prin această modificare, Ministerul Justiției vrea să transforme CSM-ul într-un organism pur decorativ, fără posibilitate efectivă de a analiza și hotărî în cunoștință de cauză, pentru că este fizic imposibil ca un om, fie el și judecător sau procuror, să poată desfășura activitatea obișnuită la instanță sau parchet și să se teleporteze la București, de la sute de km distanță, să desfășoare activitate în comisii și să participe și la ședințele Secției, Plenului, instanței  de disciplină.

             II.   Este necesară modificarea art. 45 din lege, prin introducerea unui nou alineat, 2² , cu următorul cuprins: “În cazul în care sesizarea privește un judecător sau procuror care încă nu a pronunțat o hotărâre sau nu a dat o soluție procedurală  în dosarul de u.p., verificările prealabile, inclusiv cercetarea disciplinară, se suspendă până la desesizarea judecătorului sau procurorului vizat.”

Justificarea acestei modificări este impusă de faptul că verificările prealabile sau cercetarea  judecătorului sau procurorului, cât timp are dosarul pe rol, este de natură să aducă atingere imparțialității, garanție absolut necesară pentru un proces echitabil, dar și să favorizeze alegerea judecătorului sau procurorului, prin formularea unor sesizări împotriva judecătorului sau procurorului neagreat de petent.

              III.  În ce privește revocarea membrilor CSM, consider că modificările propuse sunt salutare, cu excepția următoarelor:

a) Introducerea ca motiv de revocare  “cazul săvârșirii unor fapte de natură a aduce atingere gravă independenţei şi prestigiului justiţiei” se suprapune oarecum pe textul art. 99 alin. 1 lit. a) din Legea 303/2004, care prevede că este abatere disciplinară manifestarea  care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşită în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, iar aplicarea unei sancțiuni disciplinare figurează déjà ca motiv de revocare;

    b)    Introducerea drept condiție pentru revocare,  propunerea adunărilor generale de la nivelul tuturor instanțelor sau parchetelor, o face absolut imposibilă, astfel încât este necesar să rămână condiția actuală, a majorității adunărilor generale.