Recurs
Curtea de Apel Suceava
Secția Contencios Administrativ și Fiscal
Dosar nr. 172/39/2025
Domnule Președinte,
Subsemnata Axinte Lăcrămioara, cetățean român, cu drept de vot, cu adresa de poștă electronică , la care solicit să-mi fie comunicate citațiile și toate actele de procedură, potrivit art. 154 alin. 6 Cod de procedură civilă, în calitate de recurent-reclamant în contradictoriu cu pârâta-intimată Curtea Constituțională a României, cu sediul în mun. București, str. Calea 13 Septembrie nr. 2, Palatul Parlamentului intrarea B1, sector 5, cu adresa de poștă electronică registratura.generala@ccr.ro, formulez
R E C U R S
împotriva hotărârii nr. 71 din 20.05.2025, pronunțată de Secția de Contencios Administrativ și fiscal a Curții de Apel Suceava în dosarul nr. 172/39/2025, pentru următoarele
M O T I V E:
Prin respingerea cererii de chemare în judecată pe care eu am formulat-o în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională, având ca obiect anularea Hotărârii emise de pârâtă sub nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea de Apel Suceava s-a substituit puterii legislative, încălcând principiul separației puterilor în stat, prevăzut de art. 4 din Constituția României, aplicând o regulă de drept care nu este prevăzută în nicio lege din România, potrivit căreia toate hotărârile Curții Constituționale emise în aplicarea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 370/2004 sunt definitive și sunt excluse de la controlul judecătoresc.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 47/1992, Curtea Constituțională a României este declarată ca fiind „independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi”, dar această dispoziție de principiu nu incumbă și caracterul de inatacabilitate al hotărârilor sale, care sunt date în aplicarea legii, și prin care autoritatea publică centrală Curtea Constituțională a României vatămă drepturi fundamentale ale cetățenilor, cum este dreptul de a alege, pentru apărarea căruia am formulat cererea înregistrată la Curtea de Apel Suceava sub nr. 172/39/2025.
“(1) Curtea Constituțională anulează alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
(2) Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; cererea trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.
(3) Soluționarea cererii de către Curtea Constituțională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoștința publică a rezultatului alegerilor.”
Așadar, Legea nr. 370 din 2004 nu prevede că Hotărârea Curții Constituționale prin care se anulează alegerile este definitivă și nu poate fi supusă controlului instanțelor judecătorești.
Legea nr. 370 din 2004 privind alegerea președintelui României prevede că un singur tip de hotărâre a Curții Constituționale, emisă în aplicarea acestei legi, este definitivă, și anume: hotărârea prin care se soluționează contestațiile împotriva înregistrării sau respingerii înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale, prevăzută de art. 31 alin. 2 din lege. Citez textul art. 31 alin. 1 și 2:
“(1) În cel mult 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2), respectiv la art. 30 alin. (6), candidații, partidele politice, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțele politice, alianțele electorale și alegătorii pot contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale, după caz. Contestațiile se fac în scris și se depun la Curtea Constituțională.”
(2) Curtea Constituțională soluționează contestațiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
Așadar, nicio dispoziție din Legea nr. 370/2004 nu prevede că toate hotărârile Curții Constituționale în procedura alegerilor prezidențiale ar fi definitive și că nu pot fi contestate în fața instanțelor judecătorești.
Totodată, nicio dispoziție din Legea nr. 47/ 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu prevede că hotărârile Curții Constituționale sunt definitive și nu pot fi supuse controlului instanțelor de contencios administrative.
Art. 11 alin. 3 teza finală din Legea nr. 47/1997 prevede că “hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”, dar acest lucru nu înseamnă că ele nu pot fi atacate în contencios administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv.
Potrivit DEX al limbii române, obligatoriu înseamnă “Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit.”, iar definitiv înseamnă “Care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna”.
Numai în materie jurisdicțională o hotărâre este definitivă, dacă nu este supusă nici unei căi de atac.
Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis in materie jurisdicțională, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. d) și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Astfel, aceste texte de lege prevăd următoarele:
“d) act administrativ-jurisdicțional – actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială;
e) jurisdicție administrativă specială – activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale”
Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare. Curtea Constituțională pur și simplu s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu m-a citat nici pe mine, nici pe ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici pe candidați, pur și simplu ne-a anulat votul exprimat în turul I și ne-a interzis să ne exprimăm votul în turul al II-lea, absolut arbitrar, cu încălcarea Constituției României, a Legii nr. 47/1992 și a Legii nr. 370/2004 dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.
Prin abuz de putere CCR a consemnat la finalul actului administrativ normativ, intitulat Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, că această “hotărâre” ar fi definitivă, întrucât nici în Constituția României, nici Legea nr. 370/2004 și nici Legea nr. 47/1992 nu prevăd că hotărârea Curții Constituționale prin care s-au anulat alegerile prezidențiale ar fi definitivă.
Atributul de a adăuga ori de a modifica legislația în vigoare aparține puterii legislative, reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege. În concluzie instanța de fond a adăugat la lege în următoarele moduri:
a. A considerat că statutul de independență a CCR față de alte instituții interne face ca actele sale să fie inatacabile în instanța de contencios administrativ ab initio, aspect care nu este prevăzut nicăieri în legislația României și nici Legea Fundamentală ori vreo normă comunitară nu îl prevede;
b. A adăugat la Lege prin introducerea artificială a atributului inatacabilității hotărârilor CCR de anulare a alegerilor prezidențiale, cum e Hotărârea nr.32/2024 a CCR și implicit de afectare a dreptului de a alege, fără ca acestă caracteristică să fie prevăzută în vreun act normativ din legislația României și fără să existe vreo normă internă care să-i confere judecătorului acest drept.
c. Indirect, a adăugat și hotărârile Curții Constituționale a României la categoria actelor ce nu pot fi contestate sau modificate de instanțele de contencios administrativ prevăzute de art. 5 din Legea 554/2004.
II. Hotărârea nr. 71 din 20.05.2025, pronunțată de Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel Suceava în dosarul nr. 172/39/2025 a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă.
Legea nr.554/2004, privind contenciosul administrativ este norma procesuală în materia contenciosului administrativ, iar judecătorul de fond a încălcat această normă procesuală în următoarele moduri:
A. Curtea Constituțională a României este o autoritate publică și face parte din organigrama instituțională a statului român, iar Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 emisă de pârâta CCR, a fost dată, în aplicarea legii, așa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia în paragraful 3,respectiv art. 37 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, printre care mă număr și eu, reclamantul, să-și exercit acest drept fundamental prevăzut în art. 36 alin. 1 din Constituția României. Efectul anulării alegerilor prezidențile reprezintă chiar punerea în executare a prevederilor art.52 din Legea nr.370/2004.
Citez aici paragraful 3 din Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024:
“Potrivit dispozițiilor art.146 lit.f) din Constituție, ale art.37 alin. (1) din Legea nr.47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010, și ale art.3 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650 din 12 septembrie 2011, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.”
Astfel, pentru motivele de mai sus, instanța de fond, în mod eronat, prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești a refuzat să califice Hotărârea nr. CCR nr. 32/2024 emisă în executarea Legii 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ așa cum e definit de art.2 alin.1 lit.c) din Legea 554/2004, norma procesuală specială în materia contenciosului administrativ, încălcând astfel aceste prevederi de procedură în materie.
B. Refuzând sau omițând să analizeze dacă emiterea Hotărârii nr.32/2024 a CCR s-a făcut cu respectarea unei proceduri bazate pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale instanța de fond a admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, excepție invocată din oficiu.
Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 este un act administrativ normativ, așa cum este definit de art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004: este un act emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Curtea Constituțională a României este o autoritate publică, iar Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, a fost dată, așa cum se arată în chiar cuprinsul hotărârii în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și art. 3 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României, și a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale și împiedicând cetățenii români cu drept de vot, printre care mă număr și eu reclamantul, să-și exercite acest drept fundamental prevăzut în art. 36 alin. 1 din Constituția României.
Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu se află între actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu privește relația dintre Curtea constituțională și Parlamentul României, nu este un act de comandament cu caracter militar și pentru modificarea sau desființarea acestei hotărâri nu există o altă procedură judiciară prevăzută de vreo lege organică.
Așadar, singura cale pentru desființarea acestui act administrativ normativ este acțiunea în contencios administrativ.
Dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și de anulare a actului este prevăzut de Constituția României, în art. 52, ca un drept fundamental.
Condițiile și limitele exercitării acestui drept sunt stabilite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004:
“(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.”
Aceeași lege prevede expres semnificația termenilor de “drept vătămat” și „interes legitim public”, în art. 2 alin. 1 lit. o) și r):
“o) drept vătămat – orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;
r) interes legitim public – interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice;”
Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis in materie jurisdicțională, pentru că în emiterea ei nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. d) și e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, norma procesuală în materie.
Astfel, aceste texte de lege prevăd următoarele:
“d) act administrativ-jurisdicțional – actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială;
e) jurisdicție administrativă specială – activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale”
În practica Curții Constituționale, în conținutul motivării deciziilor sale este introdusă, la început și procedura de citare, ori în conținutul Hotărârii nr.32 procedura de citare a părților și asigurarea dreptului la apărare, lipsește cu desăvârșire.
Mai trebuie reținut că Legea 47/1992 la art.29-33, prevede că CCR aplică o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, numai în materia deciziilor sale care privesc excepțiile de neconstituționalitate ale unor norme legale ridicate de cetățeni în instanțele de judecată ori de către Avocatul Poporului. Nicăieri Legea Fundamentală sau Legea nr.47/1992 nu prevăd că acestă procedură s-ar aplica și în procesul emiterii hotărârilor CCR așa cum este Hotărârea nr. 32/06..12.2024.
Curtea Constituțională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialității și asigurării dreptului la apărare. Curtea Constituțională pur și simplu s-a întrunit în secret, fără a da publicității măcar un comunicat, nu m-a citat nici pe mine, nici pe ceilalți cetățeni cu drept de vot și nici pe candidați, pur și simplu ne-a anulat votul exprimat în turul I și ne-a interzis să ne exprimăm votul în turul al II-lea, absolut arbitrar, cu încălcarea Constituției României, a Legii nr. 47/1992 și a Legii nr. 370/2004 dar și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.
Când îndeplinește atribuția de jurisdicție constituțională, Curtea Constituțională înștiințează părțile despre termenul fixat pentru soluționarea excepției, la ședintă publică anunțată participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția își spune punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate încheierile de sesizare sunt comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Citez aici disp. art. 30 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru a avea deplina înțelegere a atribuției de jurisdicție constituțională:
“(1) Primind încheierea prevăzută la art. 29 alin. (4), președintele Curții Constituționale va desemna judecătorul-raportor și va comunică încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Prevederile art. 17 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(2) Judecătorul desemnat ca raportor, potrivit alin. (1), este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecății.
(3) Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înștiințarea părților și a Ministerului Public.
(4) Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
(5) Părțile pot fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.”
Ori, în ce privește Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională s-a întâlnit în secret, la ședință nu a fost citat nimeni, nici măcar candidații din turul I sau din turul al II-lea, pentru că voturile primite în turul I de toți candidații au fost anulate, pur și simplu aruncate la gunoi, nu a participat nici măcar procurorul, nu a existat nici contradictorialitate și nici respectarea dreptului la apărare.
Așadar, este absolut revoltător să se susțină și să fie acceptată ideea falsă că Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 a CCR ar fi un act juridicțional constituțional cu caracter definitiv.
Împrejurarea că acest act a fost emis de persoane care compun Curtea Constituțională, nu îl transformă în act jurisdicțional constituțional. Acest lucru este tot atât de adevărat pe cât este că o scrisoare, trimisă de un judecător din cadrul Puterii Judecătorești unui prieten din copilărie, ar fi hotărâre judecătorească.
Astfel, calificând în mod eronat Hotărârea 32/06.12.2024 a CCR ca fiind un act administrativ jurisdicțional și admițând excepția de inadmisibilitate a acțiunii ridicată de pârâtă (deși aceasta a fost emisă cu încălcarea procedurii bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale, prevăzute la lit.e alin. 1 art.2 a Legii nr.554/2004), instanța de fond a încălcat chiar norma procesuală prevăzută de Legea nr.554 art.2, alin1, lit.e.
C. Prin exces de putere CCR a consemnat la finalul actului administrativ normativ, intitulat Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, că această “hotărâre” ar fi definitivă, întrucât nici în Constituția României, nici în Legea nr. 47/1992 și nici în Legea nr. 370/2004 nu se prevede că această specie de hotărâre emisă de autoritatea publică Curtea Constituțională a României ar fi definitivă.
Astfel, instanța de fond refuzând să analizeze Hotărârea nr.32/2024 a CCR din prisma prevederilor Legii 554/2004 art 2 alin.1 lit.art. n) „exces de putere – exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor;” a violat această normă procesuală.
III. Hotărârea nr. 71 din 20.05.2025, pronunțată de Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel Suceava în dosarul nr. 172/39/2025, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motivul de casare prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă.
A. Instanța de fond, prin admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii pentru necompetență generală ridicată din oficiu, a încălcat următoarele norme de drept material care mă îndreptățesc să atac în instanța de contencios administrativ orice act administrativ inclusiv Hotărârea CCR nr.32/2024:
– art. 1 alin. 1, art.5 și art 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
– art. 21, art. 52 și art.126 alin. 6 din Constituția României,
– art. 47 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, care prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale eficientă în fața unei instanțe judecătorești;
– art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că: “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independent și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.”
-jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ex. Popescu contra României, Bellet contra Franței, Golder contra Regatului Unit etc.
Dreptul meu de a mă adresa instanței de contencios administrativ cu acțiune împotriva actului administrativ normativ intitulat Hotărărea nr. 32 din 6 decembrie 2024, se bazează pe normele amintite mai sus însă instanța de fond în mod eronat, împotriva cestor prevederi, a considerat că hotărârile CCR nu pot fi atacate în instanța de contencios administrativ, deși nu sunt exceptate de la fi atacate de niciunadintre aceste norme, ori de alte norme din dreptul național ori comunitar.
B. Instanța de fond a emis hotărârea dedusă prezentului recurs cu încălcarea prevederilor Legii 47/1992 și chiar a art. 147 (4) din Constituție astfel:
a. Judecătorul de fond, considerând Hotărârea nr.32/06.12.2024 a CCR ca fiind act administrativ jurisdicțional, în mod eronat a extrapolat asupra hotărârilor CCR și implicit și asupra acesteia, prevederile art.29-33 din Legea 47/1992, prevederi prevăzute explicit doar pentru aceledecizii ale CCR care se dau în cazul ridicării unor excepții de neconstituționalitate a legilor de către Avocatul Poporului ori de către cetățeni, în procesele aflate pe rolul instanțelor de judecată, acestea fiind singurele acte administrativ-jursidicționale ale CCR pentru care există o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale. Pentru emiterea hotărârilor CCR nu exisă prevăzută o astfel de procedură în legislația românească incidentă.
b. Judecătorul de fond nici măcar nu a amintit în motivarea sa și astfel a refuzat să aplice, prevederile art. 147(4) din Constituție și art. 11 alin. 3 teza a 2-a a Legii 47/1992 referitoare la obligativitatea generală, erga omnes, a tuturor deciziilor CCR, inclusiv a Deciziei CCR nr.390 din 8 iunie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr.612 din 22.06.2021,pct.83, prin care aceasta impune ca normele comunitare să fie aplicate prioritar în raport cu dreptul intern infraconstituțional. Mai precis judecătorul de fond a omis să aplice cu prioritate dreptul prevăzut la art 47(1) al CDFUE față de chiar Legea 47/1992 (care este infraconstituțională și nu a fost niciodată verificată de plenul CCR pentru constituționalitate) și să dea dreptul susbsemnatului la o cale eficientă în justiție împotriva Hotărârii nr. 32/2004 a CCR prin care i s-a vătămat dreptul la vot.
D. Instanța de fond a emis hotărârea dedusă prezentului recurs cu încălcarea prevederilor art. 10 Cod Civil, art. 20(2) și 21 din Constituție și art. 47(1) din CDFUE
Instanța de fond a considerat că atributul de „obligatoriu erga omnes” al hotărârilor CCR înseamnă și restricționarea dreptului susbsemnatului de a se îndrepta în instanța de contencios administrativ împotriva unei hotărâri a CCR cum este cea dedusă suspendării.
Potrivit DEX al limbii române, obligatoriu înseamnă “Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit.”, iar definitiv înseamnă “Care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna”. Se poate observa că între cele două noțiuni nu există o relație de sinonimie.
Judecătorul de fond a făcut aceasta interpretând prin analogie că hotărâriile CCR sunt acte administrativ-jurisdicționale cum sunt doar deciziile date de CCR în cazurile ridicării unor excepții de neconstituționalitate, unde există o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare, citării și independenței activității administrativ-jurisdicționale. Pentru emiterea hotărârilor CCR nu exisă prevăzută o astfel de procedură în legislația românească incidentă.
Tocmai interpretarea prin analogie care are ca rezultat restricționarea dreptului meu fundamental de acces la justiție pentru atacarea Hotărârii 32/06.12.2024 a CCR, drept prevăzut de art. 21 din Constituție și de art. 6 al CEDO, precum și dreptul la o cale eficientă în fața unei instanțe de judecată, prevăzut de art.47(1) al CDFUE, constituie o violare a prevederilor art.10 din Codului Civil.
Dacă Legiuitorul Român ar fi dorit ca toate hotărârile CCR să fie definitive și deci inatacabile, fie ar fi menționat acest lucru într-un articol de lege dedicat din Legea 47/1992 privind statulul Curții Constituționale, fie, ar fi menționat acest lucru în fiecare articol de lege în care se vorbește despre hotărârile CCR. Se poate însă observa că legiuitorul distinge între hotărâri ale CCR care sunt definitive cum sunt cele stipulate la art. 31 alin.2 din Legea 370/2004 și celelalte tipuri de hotărâri ale CCR, din care face parte și Hotărârea 32 din 06.12.2024, cărora legiuitorul nu le-a acordat atributul de a fi definitive. Dacă azi Legiuitorul ar adopta o normă legală prin care să se reglementeze ca toate hotărârile CCR să devină definitive, ar rezulta, per a contrario, că înainte de edictarea acestei norme ele nu au fost toate definitive.
Conform principiului supremației, dreptul european are o valoare superioară față de legislațiile naționale ale statelor membre. Principiul supremației este valabil pentru toate actele europene care au caracter obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă națională care ar fi contrară dreptului european. În consecință, judecătorul național în fața căruia se ridică chestiunea incompatibilității dintre o normă internă și o normă de drept european (primară sau secundară) trebuie să o rezolve direct, în sensul de a acorda prioritate normei europene, indiferent de rangul normei în ierarhia normelor interne.
Ordinea juridică nou creată de tratatele fondatoare şi modificatoare se integrează în ordinea juridică a statelor membre. Ca urmare, tratatele ar fi lipsite de efecte dacă s-ar admite ca o măsură națională ulterioară să prevaleze asupra dreptului izvorât din tratate. Orice altă soluție ar aduce atingere uniformității dreptului Uniunii deoarece câmpul de aplicare al acestuia ar varia în funcție de opțiunile legislative ulterioare ale fiecărui stat membru. Instanța de fond însă a refuzat să aplice prevederile art.47(1) al CDFUE care, în raport cu dreptul meu fundamental de acces la justițe împotriva Hotărârii nr.32/2024 a CCR, pentru apărarea dreptului fundamental de a vota, sunt mai favorabile decât norma internă, în speță decât Legea nr.47/1992, instanța de fond încălcând astfel prevederile art. 20(2) din Constituție, care prevăd că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” Practic instanța de fond, cu intenție, a aplicat norma internă împotriva celei comunitare, anume norma nefavorabilă dreptului meu de acces la justiție împotriva Hotărârii nr.32/2024 a CCR, împotriva normei mai favorabile care prevede dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești împotriva actului prin care mi-a fost anulat dreptul fundamental la vot în efectivitatea sa.
Față de cele menționate mai sus, precum și față de celelalte argumente din cererea de chemare în judecată, soluția de admitere a excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești ridicată din oficiu de instanță și respingerea cererii mele ca inadmisibilă este nelegală,reprezintă de fapt o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. 2 Cod de Procedură Civilă, care stabilește cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că: “Nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”
În concluzie, față de toate aceste motive, vă rog să admiteți recursul meu așa cum a fost formulat și să dispuneți casarea hotărârii nr. 71 din data de 20.05.2025, pronunțată de Secția de Contencios administrativ și Fiscal a Curții de Apel Suceava, în dosarul nr. 172/39/2025, și, în temeiul art. 497 alin. 1 Cod de procedură civilă, să trimiteți cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava
În temeiul art. 411 alin. 2 lit. a) Cod de procedură civilă, solicit judecata recursului și în lipsa mea și totodată, în temeiul art. 154 alin. 6 Cod de Procedură Civilă, solicit comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură prin poșta electronică, la adresa de email .
Anexez prezentului recurs practică judiciară relevantă prin care hotărâri ale CCR date în aplicarea legii au fost calificate ca acte administrative normative și au fost modificate pe calea contenciosului administrativ, precum și taxa judiciară de timbru de 20 de lei.
Recurent-reclamant
Data Nume prenume
Semnătura
Domnului Președinte al Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Curții de Apel Suceava
Axinte10's Blog 