De câteva zile e fiebere mare în rândul mai marilor zilei, pe tema unei hotărâri judecătorești definitive, prin care a fost confirmată clasarea unui dosar penal, așa intitulatul dosar 10 August.

Un ziarist celebru afirmă, într-o pastilă video, că nici măcar Mareșalul Antonescu n-a îndrăznit să intervină în Justiție in favoarea unei persoane apropiate, iar în Imperiul Otoman judecățile cadiului nu puteau fi răsturnate nici măcar de Sultan.

In România, însă, constatăm cu toții că Președintele Statului, Stat așa zis de drept, în care Constituția României proclamă atât principiul separației puterilor în stat, cât și pe cel al independenței judecătorilor, împreună cu o mulțime de parlamentari, cu primul ministru, cu Ministrul Justitiei și alți miniștri, dar și europarlamentari români se străduiesc din răsputeri să desființeze o hotărâre judecătorească penală definitivă.

Toți acești demnitari ai Statului Român utilizează alte mijloace decât cele pe care le-a gândit cetățeanul din Onești, care, în numele dreptății din capul lui, a luat ostatici oameni nevinovați, operațiune soldată cu moartea ostaticilor.

Demnitarii României, enumerați mai sus, cer de fapt cercetarea procurorilor care au clasat dosarul, dar și a judecătoarei care a pronunțat hotărârea penală definitivă.

Eu nu văd o mare diferență între rezolvarea gândită de cetățeanul din Onești și toți acești demnitari.

Nici unul dintre ei nu dă doi bani pe regulile statului de drept și nu acceptă o hotărâre judecătorească dacă le este nefavorabilă sau nu le este pe plac, potrivit intereselor politice de moment.

Exemplul acestor demnitari români este unul negativ pentru toți cetățenii cu mintea întreagă din România, dar și o presiune imensa pe toți procurorii și judecătorii din România, care pot presupune că ar trebui să înțeleagă din toate aceste reacții, că soluțiile din dosare ar trebui date doar după ce se gândesc dacă le vor fi pe plac mai Marilor zilei și că, pentru a se feri de represalii, soluțiile ar trebui să fie întotdeauna pe placul acestora.

Dacă s-ar întâmpla așa, atunci Justiția n-ar mai fi independentă, ci aservită indirect, prin frică, puterii politice.

In mod cert însă acești demnitari, în frunte cu Președintele României nu vor aservirea Justiției în interesul lor propriu, dacă ne amintim că în trecutul apropiat au luptat (sau poate doar au mimat?!) pentru independența Justiției, criticând in mod vehement și constant, ca un disc de vinil zgârâiat, că regimul trecut ar fi incercat aservirea Justiției.

Salut reacțiile imediate ale Tribunalului București, secției pentru judecători din cadrul CSM, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, dar și al unor asociații ale magistraților, prin care au reafirmat că asemenea discursuri publice reprezintă un veritabil atac la adresa independenţei judecătorului şi, implicit, a puterii judecătoreşti în ansamblul său.

Surprinzător (sau poate nu) este că o serie de magistrați, care militau pentru apărarea independenței Justiției în anii trecuți, cu pancarte purtate pe treptele palatelor de Justiție, în aplauzele unor cetățeni care făceau scandări cu caracter politic, deși se punea problema doar a modificării unele texte de lege de către Parlament sau Guvern, în exercitarea atribuțiilor constituționale, acum nu mai consideră necesar să spună nimic, deși independența procurorilor și a judecătorilor e la un pas de a deveni praf și pulbere.

Lăsând la o parte delicatețea, pentru că a trecut timpul finețurilor și eleganței, îndemnul nostru al judecătorilor și procurorilor, dar și al tuturor românilor care mai cred în statul de drept, ar trebuie să fie:

Jos mâinile de pe Justiție, domnule Președinte!

Jos mâinile de pe Justiție, domnule Prim Ministru, domnule Ministru al Justiției și toți ceilalți membri ai Guvernului!

Jos mâinile de pe Justiție, domnilor deputați, senatori și europarlamentari!