Potrivit art. 126 alin. 1 din Constituția României  „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti  stabilite de lege”. Totodată alin. 5 al aceluiași articol prevede că „Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare”

Concluzia amară a unui articol din presa de ieri ar fi că actul de Justiţie înfăptuit de judecători este decredibilizat prin supunerea la judecata  anticipată a publicului larg.
Cum mai poate crede un cetăţean de rând că o persoană este nevinovată, aşa cum  a  hotărât judecătorul, dacă el a fost prezentat ca „vinovat” din chiar momentul chemării pentru prima dată la Parchet?

Emiterea unor comunicate de presă ample, în care sunt descrise în amănunt fapte şi situaţii prezentate ca fiind „penale”, puse în sarcina unor persoane nominalizate, deşi urmărirea penală este abia la început, iar administrarea probatoriului este departe de a se fi epuizat, scurgerea în presă a unor informaţii din dosarul aflat în fază nepublică ori prezentarea, cu aparenţă de certitudine, a unor prejudicii necalculate de vreun expert evaluator independent, stârnesc un val de discuţii şi emoţii în societate, dar şi luări de poziţie ale unor persoane cu funcţii importante în  Stat, care întăresc convingerea publicului asupra vinovăţiei celui cercetat.

Discuţiile, dezbaterile şi luările de poziţie din presa scrisă, televizată sau on-line, ori în cea de pe conturile de socializare ajung adesea la concluzia că nici nu trebuie vreo dovadă de vinovăţie şi nici nu e nevoie ca fapta să poată fi încadrată într-o dispoziţie din legea penală, vinovăţia rezultă implicit din apartenenţa la o anumită regiune geografică, categorie socială, profesională ori politică. Cât despre cei care îndrăznesc să afirme că ar trebui respectată prezumția de nevinovăție, sunt catalogați imediat drept: complici, simpatizanți ai categoriei din care face parte acuzatul sau infractori încă nedovediți („se simt cu musca pe căciulă”).

Toate acestea nu dau nicio şansă celui acuzat la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, deși art. 23 alin. 11 din Constituția României prevede expres că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este  considerată nevinovată”,  dar nici judecătorului, care pronunţă o hotărâre de achitare, de a i se respecta cu adevărat hotărârea.

Persoana achitată rămâne cu eticheta stigmatizantă de „penal”, iar judecătorul care pronunţă o hotărâre de achitare devine la rândul său subiectul suspiciunii publicului larg.

În aceste condiţii pare legitimă întrebarea: România, aşa cum arată ea astăzi, o ţară în care prezumția de nevinovăție a rămas o simplă sintagmă teoretică, înlocuită în fapt cu prezumția de vinovăție, iar mitingurile şi discursul public nu promovează necesitatea apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale,  ci restrângerea acestora, poate fi considerată un stat de drept?